Eşti aici

Ciobănilă, de Vasile Voiculescu

imaginea utilizatorului Madana
Versiune tiparSend by email
Voturi: 885

Bolea dus, cu arsuri, trântit în nişte paie sub şopron: părea mort. Doar coşul pieptului i se mişca, slab, a răsuflare, şi pielea i se înfiora scuturată de friguri, când creştinul care venea uneori să-l vadă îi turna o oală cu apă rece în cap. După câteva zile de nesimţire s-a trezit din noaptea zăcerii, a deschis ochii şi a dat să se scoale. Dar mişcarea asăvârşit-o mai mult în gând; trupul nu l-a ascultat: i-a bâţâit numai un picior, i s-a rânjit o buză şi a icnit o spumă verzuie... Istovit, s-a culcat tot în gând, la loc, în bezna creierului oblonit. Somnul însă i-a fost de aici înainte mai liniştit, fărăspasme, dând pas întremărilor lăuntrice să urce din adâncuri. Pe urmă s-a deşteptat întreg şi de-a binelea. A încordat grumazul dezţepenit, şi gâtul ascultător i-a înălţat capul de pe pământ, cât ochii să poată privi împrejur. Mai târziu picioarele nu s-au mai fleşcăit sub el, ci l-au ridicat şi l-au ţinut în sus. Bucuros, omul care-l priveghea i-a pus dinainte o strachină cu lapte şi o felie de mămăligă. El întâi le-a mirosit: izullor i-a înviorat nările şi i-a chemat, ca dintr-o depărtare neagră, şovăitoare aduceri-aminte... A limpit cu răgazuri laptele, care abia se ducea, cu noduri şi zăbave... Plecat apoi asupra mămăligii, a dat numai din coadă la ea, s-a tras înapoi şi iar s-a trântit... Aşa a mâncat din mâna omului şi a adormit adânc alte zile, până s-a sculat deplin sănătos, cum fusese mai înainte... mare, voinic şi flocos, câine ciobănesc alb, coborât de la stână, de-a dreptul din munte. Atunci omul 1-a strigat poruncitor pe numele ce-i lăsase păstorii, când l-au tras aproape mort din dăsaga de pe spatele măgarului şi i-l daseră în primire.
- Samson, vin aici... Dulăul nu 1-a cunoscut însă de stăpân, glasul nu i-a mers deloc la inimă şi nu s-a clintit. A mişcat uşurel moţul cozii şi i-a zâmbit oleacă, trist, din priviri. Astfel, de la început s-a pus o rece depărtare lăuntrică între om şi animal, care s-a tălmăcit numaidecât într-o plecare a câinelui spre poartă. Omul a alergat după el, 1-a ajuns; cu oarecare sfială, 1-a mângâiat pe cap, la rădăcina urechilor, i-a petrecut pe nesimţite cureaua cu lanţ pe după gât, l-a adus cu vorbe bune înapoi şi 1-a legat de un stâlp al şopronului unde zăcuse. I-a pus în faţă bucate, pe plac: câinele n-a vrut să mai mănânce...
- Dă-i drumul să se ducă, dacă aşa îi este voia, după turma lui, îi zicea nevasta gospodarului. Ăştia ştiu urma urmele şi poate îşi găseşte stăpânii.
- D-apoi baciul însuşi mi 1-a încredinţat şi m-a rugat să i-l îngrijesc, şi dacă trăieşte să i-l păstrez până-n primăvară, când urcă iar pe Foişag. Mi-a dat doar arvună putinica de brânză şi m-am legat. Şi apoi ne păzeşte casa, că tot n-avem nicio javră să latre măcar la călătorii de pe drum.
Dar Samson nu ştia de tocmeala baciului, nici de grozava lui boală ce-l lovise când coborau Valea Urseiului, de zăcerea lui în dăsaga în care-l purtase poşte întregi asinul. Până ce, neputând să-1 mai care cu ei, nici să-1 îngrijească cum se cade, ciobanii, în drum spre baltă, îl daseră în seama celui dintâi gospodar întâlnit în cale, cu rugămintea să-l adăpostească, până s-o alege: „au moare, au scapă".
- E jigodie, spuse gazda, primindu-l: uite cum îi frige botul şi i se urduroşesc ochii. Nu tuşeşte ?
- Ba şi tuşeşte, spuse cu milă baciul. Mi-e scump ca un copil, urmă el, că-i vrednic şi mintos, minune mare! Adună oile risipite şi le veghează mai dihai ca unul din noi. Nu ştie ce-i lenea ori lăsarea... De când îl avem nu se mai stăveşte lup în preajma stânii. Să-l lapăd, mi se rupe inima, că l-am crescut chiar eu de când era de-o şchioapă. Adică se cheamă că nu-l lapăd, o întoarse el, sporovăind înainte, ca unul ce era lacom de vorbă, de care postise atât amar de vreme acolo sus, unde nu-i ieşea din gură decât: „hăi, oaie, nea, oaie... bâr, oaie"...
- Şi uite, se porni el, ţi-l las dumitale, că ne-au cuprins ploile, şi pe el 1-a făcut leoarcă. Mi-e să nu prinză junghi. Gospodarul, zăpăcit de-atâta vorbă, dete din cap că aşa este şi ridică ochii la cerul din care ţârâia fără contenire de o săptămână în şir o ploicică măruntă şi deasă, cu vânt rece ca de munte.
- Ţi-l las deci dumitale, o luă de la capăt baciul guraliv, că eşti şi te vezi gospodar cuprins... iar pentru îngrijiri şi hrană ţine berbânţa asta. La întoarcere, dacă-l mai aflu, ţi-oi face şi altfel de plată, că vindem, se cheamă, brânzeturile. Şi să ştii, adaose el întorcându-se, că numele lui este Samson, pentru că-i voinic ca tizul lui din Scriptură. Şi s-au urnit cu turme, cu păstori şi tarhatul tot să se mistuiască în negurile ploilor.
Dar, cum spuneam, de tocmeala asta între baci şi gospodar Samson nu ştia şi nici nu vrea să ştie. Lui îi ardea sufletul de dorul ciobanilor şi al turmei. Aici, în cuprinsul unui stânjen, cât îi îngăduia lanţul să se mişte, găinile îi ciuguleau mămăliga de sub nas şi nişte purcei obraznici îl guiţă necontenit năvălindu-l, cât trebuie să se apere de ei mursicându-i de urechi ca pe oile neascultătoare - şi n-a mai răbdat. Într-o noapte s-a smucit cu putere, a smuls stâlpul care putrezise şi 1-atârât câţiva paşi. Noroc că lanţul a ieşit prin capătul lemnului şi el a putut porni numai cu fierul de gât. A sărit apoi peste poarta înaltă şi a fugit, nebun, după ai săi. Chiar din poartă a pus botul în ţărâna noroioasă a drumului şi a început a coteli, ici-colo. Aproape de casă şi prin şanţul de alături şi prin iarba împrejurimilor unde fusese popasul turmei, el putu desluşi urme învălmăşite şi citi izul lor cu nasul, ca pe nişte slove tipărite cu mirosuri pe pământ. Dar mai la vale, merse din ce în ce mai anevoie, până ce orice semn şi miros pieri; ploile le spălase cu desăvârşire... Dar el tot a mers aşa, în oibul locului, cu urechea şi coada mereu mai pleoştite, până s-a oprit rătutit. Nu ştia încotro să mai apuce. S-a pus în şezut pe marginea drumului şi a urlat lung spre munte şi apoi către şes: nu i-a răspuns nimeni. A pornit iar şi a călcat preţ de o poştă, până ce, istovit, s-a culcat într-o porumbişte, deznădăjduit. În zori a plecat iar, se înseninase. Şi dimineaţa, când soarele urcase de-o suliţă, el intra într-o margine de sat. A încetinit mersul şi, cu băgare de seamă, a trecut pe lângă cea dintâi casă, de-a lungul unor uluci de ţambre, din dosul cărora s-auzea o larmă şi nişte zbierete parcă de miei... Prinse suflet: erau ai lui... înaintă şi se opri în poarta deschisă. Adevărat: în ograda ţărcuită ca o stână zburda un ciopor, dar de un alt soi de miei, cei mai mulţi albi: săreau, se zbenguiau, se luptau, alergau, cu mare ramăt.
  Câinele, amăgit, intră înăuntru. Nimeni nu-l băgă de seamă. Mai în fund în faţa lui o clădire tot albă, cu ferestre mari, cum nu mai văzuse în viaţa lui. Deasupra pridvorului o tăblie, pe care, dacă ar fi învăţat buchile, Samson ar fi citit: Şcoala primară mixtă a comunei Lunca-Frumoasă, cătunul Poeni. Dar el nu ştia carte şi nici copii nu mai văzuse. Cunoscuse numai oameni mari, îndeosebi pe baciul lui şi pe păstori. Ceilalţi cu care avusese de-a face nu-i plăcuseră. I-ar fi muşcat, dar la certarea stăpânului se mulţumea să-i mârâie. Pe când gâgâlicile astea săltăreţe de aici din ţarc aduceau cu mieii despărţiţi de-a başca de oi, zbierând după mamele lor. Se apropie să-i miroasă... Un copilaş îl zări şi dete alarma. Câinele cu blana vâlvoi, terfelită de pulberi şi noroaie, cu lanţul târâş după el, se înfăţişă fioros. Şi speriaţi fugiră grămadă în pridvorul şcolii.
- Domnule, strigau, domnule, un câine, un câine turbat! Numaidecât se ivi din târlă un om voinic şi mustăcios cu o nuia în mână.
- Ce e neorânduiala asta, copii ? strigă el.
- Un câine turbat! zbierară ei iar.
- Unde?
- Uite-l colo, domnule... şi copiii arătau cu mâinile ântinse spre el.
„Ăsta e baciul lor", îşi zise Samson. Se ridică şi se smeri, vârând puţin coada între picioare. Învăţătorul se uită de departe la el: era hâd în adevăr, dar nu părea primejdios. Sta liniştit, fără nici un gând rău. Totuşi, n-avea ce căuta la şcoală. Făcu câţiva paşi, se plecă să ia o piatră, o azvârli în el şi-l huidui. Samson, ca orice strein, nu mai aşteptă: se trase afară, şi dascălul închise poarta, mulţumindu-se să-l mai alunge cu un „huo"... Dar câinele nu se depărtă mult; îl intriga noul soi de miei... şi stete locului: „ţarcul o fi al baciului, dar drumul era slobod", şi se puse în şezut, cu ochii la poartă. Copiii se luaseră după domnul lor şi, căutând pietre, se buluciră la zăbrele să-1 lovească. Învăţătorul îi certă.
- Un câine fugar, poate s-a rătăcit... Lăsaţi-l în pace. Intraţi în clasă! Copiii nu se‑ndurau să se dezlipească de lauluci.
- Uite, mă, ce cap mare are...
- Vezi, e cu lanţul de gât.
- N-are ochii roşii, domnule, şi nu-i curg bale, se făcu firoscos un ţânc.
- Cuţu, cuţu, na... îl strigă cineva.
Câinele mişcă a mulţumire coada înfoiată. „Mieii ăştia, când nu zbiară, vorbesc ca baciul meu", gândi el.
- Tata spune că e bine când un câine rătăcit trage la o casă.
- Lasă, lasă, aici nu e casă, e şcoală. Destul... intraţi în clasă.
Şi domnul abia îi putu urni cu nuiaua din urmă, ca pe o turmă, şi-i vârî în târlă.
- „Tot miei sunt", hotărî Samson... Apucase el să-i miroasă de aproape. Dar nu erau miei de oi, deşi straiele lor aveau iz de lână, erau miei de om... Şi astfel Samson îşi dezlegă singur nedumerirea. De acum încolo ştia cu ce are de-a face. Se puse pe brânci, îşi rezemă botul pe labe, cu ochii ţintă în ogradă, să vadă ce se mai petrece cu ei. Cum era însă lihnit de foame şi ostenit de alergătură, aţipi, ceea ce nu i se întâmplase altădată. Îl trezi larma cunoscută cu zbieretele de mieluşei. Se ridică. Copiii ieşeau voioşi din clasă şi se risipiră zburdând în curte, dornici de joacă. Dar învăţătorul se arătă numaidecât cu nuiaua, îi strânse ca un baci şi-i rândui doi câte doi, pornind spre poartă, o deschise şi le dete drumul prin strunga ei. Apoi se întoarse şi intră în târlă. „Ce mai încoace şi încolo: aidoma ca la stână!" Şi Samson se bucură nu numai cu vârful cozii, ci în el întreg. Găsise o fărâmă de turmă, cu baci... De bună seamă că are să fie nevoie şi de câine vrednic... Mai ales în împrejurări ca cea de acum, când îi trimite singuri la păşune... Căci unde ar putea să-i sloboadă din ţarc, afară? Copiii iar îl văzură. Unul mai îndrăzneţ ieşi din rând către el...
- Fugi, mă, că te muşcă! îi strigară toţi.
- Aş, nu mi-e frică. Nu muşcă dacă nu-i faci nimic... şi se căută în traista de la şold. Samson îi urmărea orice mişcare... Băiatul scoase o halcă de mămăligă întinsă cu brânză şi i-o zvârli. Câinele o înhăţă din zbor: colţii albi îi luciră o clipă grozavi şi cerul gurii se zări negru, ceea ce îi înfiora pe toţi şi-i făcu, de unde porniseră spre el, să se sfiască îndărăt. Dar câinele da mulţumire din întreg stuful cozii, semn că mai aştepta altă halcă. Băieţelul îi aruncă încă un cocoloş, pe care Samson îl prinse aşijderi... Atât le-a trebuit celorlalţi... Toţi şi‑ au scormonit trăistioarele dedupă gât şi i-au pus dinainte care o frântură de azimă, care un boţ de brânză, unul o aşchie de slănină, altul nişte mere.
- Păi tu nu ştii ? Câinii nu mănâncă poame...
- Al meu mănâncă prune, mereu îl bate mama şi-l alungă din livadă.
- Da' grozav e, mă, al tău! Se urcă în pom...
- Nu, mă prostule, le culege pe ale de pe jos.
- Îl ţineţi voi nemâncat, sări altul. Ia să-l saturi de mămăligă şi să-i mai zvârli şi oase: să vezi atunci că nu mai strică porumb din luncă şi poame din ogradă. Samson îşi îndestulase foamea şi se desfăta privindu-i cu ochii luminaţi de amintiri, linguşindu-şi botul, şi prinse să-i iubească. Unul mai mărişor îşi luă curaj, veni până lângă el, întinse mâna şi-l mângâie întâi pe cap, apoi îndrăzni şi pe spinare. Câinele scheună uşor şi-i linse mânuţa. Numaidecât alţii tăbărâră pe el să-l atingă, să-l scarpine şi se ghiontiră, se îmbrânciră gălăgioşi gata de bătaie. Câinele sta liniştit, n-avea poruncă de la baciul lor să se amestece şi să puie rânduială. Învăţătorul auzi larma de la poartă, ieşi, se supără, goni câinele, îi aşeză iar în şir, făcându-le vânt pe drumul satului, şi stete să se uite după ei cu nuiaua în mână, până se depărtară. Samson se dete după colţul zaplazului şi se aşeză pe aşteptare, petrecându-i cu ochii. Dar numaidecât acolo pe drum zarva între ei iar începu.
- Mă, săracul, nu i-am dat apă, şi i-o fi sete!
- Lasă, că se duce el singur la pârâu şi bea, făcu nepăsător unul.
- Da' ce, mă, ţie când ţi-e sete te duci la pârâu?
- Dacă n-am de unde bea, mă duc. Şi harţa era gata să izbucnească.
- Lăsaţi, mă, că-i aduc eu într-o oală cum ajung acasă, că stau aproape.
- Numai dacă li-i mai găsi aici... se îngrijoră o fetiţă. Eu l-aş lua acasă la mine.
- Fugi de-acolo... vrei să te bată mă-ta? Ea n-are mămăligă destulă pentru tine...
- Lasă, că te spui eu mamii! se smiorcăi ea.
Şi gălăgia călători înainte spre inima satului. Curând a sosit copilaşul care făgăduise apa. Dar n-a pus vasul jos, ci, mândru, i 1-a ţinut chiar el la bot, aşa căSamson a limpit din mâna lui. Prilej să se grozăvească povestindu-şi celorlalţi isprava. Când, după prânz, au venit la şcoală, copiii au găsit câinele la post, în poartă. Care cum trecea, îl mângâia. El i-a numărat cum intrau unul după altul în stână, prin strunga împrejmuirii.
- Tii! am uitat să-i aduc mâncare, se jălui fruntaşul clasei.
- Măi! Am eu nişte nuci în buzunar, îşi aduse unul aminte. Şi îi zvârli un pumn plin. Samson mirosi una, o luă în gură şi o sparse în dinţi. Apoi, cu îndemânare, alese miezul, care-i plăcu. Şi se luă de alta. Dăruitorul fu fericit.
- Vezi, mă, că ştie să le mănânce? E deştept!
Cel cu apa, ca să nu rămâie mai prejos, îşi înflori isprava, precum că îi dase să bea apa chiar din pumnii lui, pe care şi-i adună, ca să le arate, în chip de cupă. După ce copiii s-au mistuit în clasă, Samson s-a statornicit iar după colţ, unde s-a culcat. Ştia că au să-1 scoale cu ramătul lor când vor năvăli afară, în ţarc. După alte ceasuri de aşteptare, cârdul mieilor de om s-a vestit prin larmă de zbierete, şi câinele s-a ivit să-i primească. Văzu cum din nou baciul îi înşiruie de plecare şi le dă drumul. Câinele se miră. Nu pricepea: îi trimite la păşune acum seara? Şi singuri? Acolo sus la stână nu se obişnuia aşa ceva: să laşi miei, chiar cârlani mai mărişori, de capul lor, să-i mănânce lupii... Şi se luă după ei, câţiva zeci de paşi în urmă, apoi tot mai aproape în spatele cioporului, cu lanţul târâş, şi băgă de seamă că unul câte unul se răzneşte şi intră în ţarcuri de târle deosebite. Câinii satului îl simţiră şi hărmălaia se dezlănţui... Ca unul ce se socotea strein şi fără drepturi, Samson se trase înţelepţeşte înapoi, prin mijlocul drumului, şi se întoarse la şcoală. Aici era oarecum dacă nu la el, cel puţin tolerat, măcar la poartă, unde dormi. În zori a făcut cercetare amănunţită locului şi împrejurimilor, găsi pârâul, bău şi intră cu labele să le spele; s-a lins, s-a puricat, s-a descâlcit cu dinţii de ciulinii prinşi în blană. Şi s-a întors din nou ca la o datorie să se înţepenească în strunga prin care intră mieii... Ăştia, mai târzior au venit iar, fie unul câte unul, fie înhăitaţi doi-trei, strigându-se, alergându-se din urmă. El i-a întâmpinat de data asta sculându-se şi ieşindu-le mult înainte, cu clătinarea întregului măturoi al cozii.
- V-am spus eu că n-are să plece? Uite-l, ne-a aşteptat.
- Păi, mi-era că-l goneşte domnul...
- Dar ce are domnul cu el? Vede şi dumnealui că e câine bun şi deştept.
- Mai deştept ca tine: dacă l-o primi în clasă, are să te întreacă în aritmetică...
Toţi râseră. Şi darurile, brânză, oase, mămăligă, plouară dinaintea lui Samson. Iar mângâierile nu mai conteneau.
- Haideţi, mă, că am întârziat, se trezi unul.
Dar ânvăţătorul le văzuse popasul şi se ivi la poartă cu nuiaua.
- Iar vă pierdeţi vremea cu câinele ăsta de pripas? se răsti el. Intraţi repede în clasă.
Şi se plecă să ia pietre să-1alunge.
- Nu-l izgoniţi, domnule, se rugă „mânitorul", că e bun să păzească şcoala şi casa d-voastră.
Adevărat: într-o latură a curţii se mai aflau două odăiţe, locuinţa dascălului, cu o brazdă de flori uscate în faţă şi o pompă de apă într-o latură. Aşa că de data asta domnul nu mai zise nimic. Cercetă doar lung cu ochii câinele, care ţinti drept în ochii lui o privire caldă şi credincioasă, cum îşi privea baciul. Şi, ciudat, învăţătorul, parcă mustrat, şi-i plecă pe ai lui în jos. Renunţă să-1 mai gonească şi-şi mână tăcut copiii în clasă. Băietul care luase apărarea câinelui nu mai putea de bucurie că izbutise. La prânz, acelaşi joc: alaiul mieilor omeneşti defila iar pe dinaintea lui. Copiii din nou se opriră, îl alintară, se hârjoniră cu el, care primi cu bunăvoie joaca, şi se lăsă bucuros la toţi, ca şi cum ar fi fost al tuturor. Învăţătorul, mişcat, rămăsese locului să-1 spioneze. Când şirul porni, Samson se luă după copii şi-i petrecu o bucată... Apoi se opri: n-avea poruncă să se ia la harţă cu câini streini... Stete nedumerit în drum; apoi se întoarse la locul lui. Învăţătorul îl aştepta. Se gândise: era singur, nici nevastă, nici copil, nici căţel ori purcel. Intrase în sat cu mâinile goale... După ce plecau şcolarii nu rămânea un suflet lângă el, în pustietatea asta de margine de sat unde era zvârlită şcoala. I se făcu milă şi de el şi de animal, aşijderi lui, pierdut, răznit de-acasă, stingher. Cine ştie, o fi avut şi el un adăpost, stăpân bun, de vreme ce trage la oameni şi iubeşte copiii, şi se hotărâ. Îl chemă cu blândeţe în curte. Câinele se apropie sfios, gudurându-se: îl poftea baciul la judecată.
- Vin aici! şi-i făcu semn cu palma lângă el. Samson i se aşternu la picioare, tânguindu-se încet. Dascălul se plecă, îi trecu mâna peste blană, dete de cureaua care-i sugruma grumazul, o desfăcu şi lanţul căzu. Câinele se ridică, se scutură ca de o povară şi-i linse mâna: era mai mare şi mai puternic decât îi păruse la început. Îi plăcu şi­‑l adoptă. Închise poarta, îl luă şi-l pofti în pridvorul casei, unde împărţiră amândoi puţina merinda.
- Tu ai să rămâi aici la mine, îi vorbi el. Samson înţelese, cât se cuvenea să priceapă un câine mintos, şi se supuse. După prânz copiii îl aflară tot în poartă, dar în partea dinlăuntru, de către curte. Fără lanţ, slobod, el îi primi cu autoritate: baciul sta în spatele lui.
- Copii, le spuse învăţătorul, m-am încredinţat că în adevăr e un câine bun... Cine ştie cum s-o fi pierdut... Îl opresc aici, al şcolii... Să aveţi grijă de el şi să nu-1 necăjiţi niciodată cu nimic. Cine ştie de ce folos ne poate fi!
- Îl ângrijim, îl ângrijim! strigară toţi voioşi. Astfel, Samson, uns câine păzitor, intră în stăpânirea şcolii şi a ogrăzii, cu tot ce se află în ele: suflete şi lucruri; dar mai ales mieii. La cea dintâi recreaţie a fost lângă ei şi între ei. Îi plăcu zburdul lor, lovirea berbecească în capete, fugărirea unul după altul. Dar nu mai îngădui să se răznească vreunul pe afară, pe laturile depărtate ale ocolului, sau să se agaţe de uluci. Alerga numaidecât după bezmetic şi-l abătea la loc, în cârd. Învăţătorul, uimit, îi urmărea tot timpul purtarea. Copiii făceau haz, ca de-o joacă a lui. La plecarea cârdului, câinele ieşit la poartă se uita rugător în ochii baciului, cerând parcă învoire să-i însoţească. 
- Du-te, îi spuse într-o doară învăţătorul, şi-i dete dezlegare cu mâna întinsă după şirul elevilor. Şi Samson îşi luă slujba. De data asta nu mai păşi sfios în coada alaiului. Ci alerga, ca cel cu răspundere, când în frunte, când pe laturi, cârmuindu-i grijuliu, cu învăţătorul din ce în ce mai minunat, ţinându-se după ei. Din când în când, Samson întorcea la el capul, să vadă dacă e mulţumit cum îşi împlineşte datoria. Încă rămânea uluit când se desfăcea câte unul din cârd, nu ştia ce să facă şi căta înapoi spre baci...
- Lasă-l... îi porunci dascălul, făcându-i semn cuvenit cu mâna, lasă-l... Mergi cu ceilalţi mai departe... El pricepu şi îşi urmă slujba, când pe laturi, când înainte, după cum cereau abaterile copiilor, pe care trebuia să le stăvilească. Săriră câinii satului, de care copiii aveau frică şi se apărau cu pietre şi ciomege. Dar acum nu mai fu nevoie. Samson lăsă o clipă alaiul, se repezi în cel dintâi zăvod din cale, îl chelfăni bine şi se întoarse liniştit. Şarla pieri în curte, unde schelălăi îndelung. Şi aşa scărmănă el în această întâia zi de slujbă o sumedenie de cotarle care săreau să se dea la mieii lui. Cârdul se împuţina. Cu învăţătorul în urma lor, ajunseră la capătul uliţei mari. Mai rămăseseră numai câţiva copii, care se risipiră prin uliţele lăturalnice... Samson vru să-i ducă şi pe aceştia, ca un paznic inimos şi viteaz. Dar învăţătorul îl chemă, şi el veni ascultător şi se întoarseră acasă.
- Bravo, îl hiritisi baciul, mângâindu-l... şi Samson, fericit, scheună de plăcere. Cu aceasta, învăţătorul se desluşi. Făcuse experienţa care-l încredinţa de ceea ce bănuise dimineaţa: câinele venea de la o stână şi era deprins cu disciplina oilor, îl mai cercă apoi în câteva daţi şi-l găsi la fel de viteaz şi grijuliu; se putea bizui pe el. Rând pe rând, câinii satului, mari şi mici, atât de pe partea dreaptă, cât şi de pe cea stângă a uliţei îşi încercară puterile şi deteră piept cu el: toţi îi simţiră adânc colţii şi nu se mai arătară. Lătrau mişeii, de prin curţi, la adăpostul zaplazurilor. Dacă vreun dulău mai trufaş cutezase să iasă afară din poartă, Samson numaidecât se opintise în el şi-l dase de-a berbeleacul, spre marea mândrie a copiilor. După câtva timp, când toţi îi luaseră spaima, era de ajuns ca el să-şi arate colţii - şi nu pe toţi - ci numai pe cei de sus, rânjind buza, ca nemernicii să piară, chelălăind în fundul ogrăzilor. La urmă, învăţătorul îl mai puse la o încercare. Se înţelese cu un gospodar să iasă cu o halcă de carne şi s-o zvârle înaintea câinelui cât timp însoţeşte copiii. Vrea să-1 cerce: ce face paznicul în faţa momelii. Zis şi făcut. Samson a mirosit-o din fugă şi nu s-a oprit... La înapoiere a găsit-o în acelaşi loc şi s-a plecat peste ea. Învăţătorul, curios şi oarecum clintit din încredere, a stat şi el să vadă: îi părea rău de câine, că nu se ţine tare până la sfârşit. Dar, oricum, nu-şi părăsise datoria. Acum, când nu mai avea sarcina copiilor, i se îngăduia să slăbească. Samson, după ce mirosi carnea, se întoarse, ridică piciorul de dinapoi, urină cu dispreţ pe ea... şi porni după stăpân... Învăţătorul îl îmbrăţişa şi-l sărută chiar acolo, în mijlocul drumului. Noroc că era seara târziu şi uliţa goală. De atunci nu 1-a mai pus la nici o supraveghere şi la nici o cercare. Ajunsese mândria şcolii. Se făcuse din nou frumos. Ploile îl spălaseră şi laţele lui invoalte îl îmbrăcau într-o sarică albă din creştet până-n vârful cozii. Dimineaţă cu dimineaţă, Samson îşi primea mieii acolo, la intrare. Recreaţie cu recreaţie îi veghea, dând ocol horei lor. Se ştia împuternicit de baci şi se puse să-şi muştruluiască mieii aşa cum primise el predanie din bătrânii câini, moşi-strămoşi ai stânelor. Când se stârnea o încăierare, intra voiniceşte între ei şi-i despărţea cu capul, cu tot trupul, după nevoie. Ba sărea pe cei mai neascultători, îi punea jos cu labele şi-i ţinea astfel până venea învăţătorul care-i da dreptate lui.
- Eu i-am dat poruncă, spunea acesta, să-mi prindă şi să-mi aducă pe toţi cei neastâmpăraţi. Şi ceilalţi se bucurau de pedepsirea zurbagiului. Copilaşii mai slabi, când erau încolţiţi ori bătuţi de cei mari, îl strigau să-i scape. El alerga numaidecât, potolea harţa, aşeza pacea. Nu mai încăpea îndoială: câinele nu era ca toţi câinii; era un câine năzdrăvan. O spuse într-o zi unul pe care Samson îl trăsese de sub un vrăjmaş călare pe el şi care-1 îndesa de pumni.
- Ăsta te scoate şi din ghearele Zmeului... cum auzise el în basmul cu Făt-Frumos cu Greul pământului şi Uşurelul vântului, şi toţi credeau la fel. Aşa că nimeni nu se supăra pe amestecul şi faptele lui, cum nu se supărau de pedepsele „domnului". Câinele era acum peste ei, mântuitorul cel mare şi apărătorul lor - acasă îi lăudau grozav isprăvile.
- Ia, a înnebunit şi dascălul vostru de atâta singurătate, spuneau unii părinţi. A oploşit un câine! În loc să-şi ia şi el de nevastă o fată din sat: uite, de pildă, Ileana lui Cojoc, ori Mariuţa noastră.
Chiar de la început se simţise nevoie de o poreclă, ca să ştie şi el când îl strigă.
- Ce nume să-i punem, copii? întrebă învăţătorul, ca la o lecţie cu ascultare.
Botezul începu: se perindară tot soiul de numiri, care de care mai alandala:
- Ghiocel, domnule...
- Ba nu, Brânduşel, ţipă altul.
- Tu nu vezi că e alb, mă, ca ghiocelul !...
- Eu zic Ursei, sări o fetiţă.
- Nu, e mai frumos Azor, ca cel din poezie, se iscusi mânitorul.
- Nu-i bine, că ăla a murit: să-i spunem... Duman.
- Stai, mă prostule, că ăsta e nume de bou!
- Bujor, să-i zicem Bujor, găsi de cuviinţă un prichindel.
- Da' ce, e floare? Ăsta e voinic ca un leu. Să-i spunem Leul. Aşa e, Leul! Mulţi rămaseră cu gurile căscate la cel cei scodise un nume atât de nimerit, ciudoşi că nu se gândiseră ei mai întâi. Şi erau gata să se învoiască. Dar săriră alţii mai învăţaţi:
- Nu se poate, domnule, leul nu creşte în ţara noastră, se întoarseră aceştia spre dascăl.
- Ba Leul! răcneau cei dintâi.
Învăţătorul trebui să pună capăt cu nuiaua sfatului care ajunsese sfadă. Câinele, alături, aştepta, cu ochii la toate mişcările lor, gata să sară şi el să-i împace...
- Uite ce zic eu, îşi dete la urmă cu părerea dascălul, nemulţumit de rezultatul dezbaterii, eu zic să-l botezăm Ciobănilă.
Copiii se uimiră.
- De ce?
- Pentru că se poartă cu voi şi vă păzeşte întocmai ca un cioban cu mieii stânei...
- Ciobănilă, Ciobănilă! repetară cu mare însufleţire toţi. Şi Ciobănilă fu noul nume al lui Samson. El îl primi, bucuros că s-a sfârşit cearta, îl recunoscu ca al lui, şi de aici înainte răspundea pe loc, ascultător, la orice chemare de Ciobănilă. Aşa se trecu toamna îndelungată cu ploi, înseninări şi noroaie. Numai un lucru nu-i plăcea lui Ciobănilă: dumineca şi sărbătorile... Nu pricepea de ce în zilele astea mieii lui nu se întorc la ţarc. El ieşea în drum şi îi aştepta zadarnic... Unii copii îl zăreau şi-l strigau de departe. El alerga şi încerca să-i abată spre şcoală. Dar se ivea baciul, care-i mâna acum în altă parte, într-o târlă unde el nu avea îngăduinţă să pătrundă şi de unde se auzeau răsunând cântece. Atunci, în zilele acelea urâcioase, suna un clopot mare, cu vuiet adânc, nu mic şi piţigăiat, ca cel de la gâtul berbecului de la stână... Clopotul ăsta chema pe mieluşeii lui şi pe baci acolo. Sunetele lui îl pătrundeau ca un vânt sonor, îi intrau în blană şi-1 înfiorau tot... el se resemna şi se proptea afară, dincolo de clopotniţă, unde se punea cu botul pe labe... După ce se sfârşea ce se petrecea înăuntru (nu ştia ce: tuns de lână, mulsoare) se întorcea acasă numai cu învăţătorul, amândoi posaci: mieii lor se amestecau în gloata oamenilor, de unde nu-i mai putea scoate.
 -Lasă, Ciobănilă, că mâine vin iar... îl mângâia dascălul. Pe urmă se aşternu iarna, cu viforniţe prin care trebui să-şi călăuzească cioporul, şi sosi Crăciunul, cu vacanţa. Şcoala rămase pustie; câinele şi învăţătorul - mâhniţi... Ca să-şi treacă de urât, baciul se puse să-i facă un adăpost împotriva gerului, din nişte scânduri alcătuite ca o cutie răsturnată cu fundul în sus, aşternută cu fân.
- Ai să dormi tu aici, măi Ciobănilă, împărăteşte, îl îndemnă el după ce sfârşi. Şi-1 vârâ cam cu sila. Câinele nu stete nici un minut. Ieşi la zăpadă şi nu se învoi în nici un chip cu capacul acela care-l înăbuşea... Dimineaţa îl găsi tot în pridvor, făcut colac la uşă.
- Hei, cu sarica ta miţoasă, îţi dă mâna să mâi afară... şi stăpânul nu mai stărui, îl lăsă în ale lui. Dar câinele tânjea, se posomorâse. Ca să-l mai însenineze, îl luă în ziua Naşterii Domnului la biserică. După ieşirea de la slujbă a fost o tăvăleală prin zăpadă de-a valma, câinele şi mieii rostogoliţi unii peste alţii într-o joacă nebună, că sta lumea şi se uita ca la comedie. Ciobănilă îşi pierduse toată seriozitatea: făcea nebunii mai rău ca un ţânc fără minte. Atunci învăţătorului îi veni în gând ceva. Strânse elevii şi le vorbi astfel:
- Copii, lui Ciobănilă i se urăşte fără voi şi vă duce necontenit dorul. Eu zic să treceţi zilnic pe la şcoală să-1 luaţi şi pe el.
- Păi noi ne ducem cu colindul, domnule.
- Cu atât mai bine: îl luaţi cu colindul, vă însoţeşte când mergeţi cu sorcova şi cu pluguşorul... Pretutindeni are să vă fie pază şi tovarăş. Copiii strigară ura, zvârlindu-şi căciulile în sus, spre marea bucurie a lui Ciobănilă, care sări să le adune de pe jos. Astfel, câinele îşi luă loc şi umblă într-un cârd de urători pe la ferestrele gospodarilor, cu înfruptare din covrigii, nucile şi colacii de căpătat. L-a înveselit nespus clopoţelul de acioaie, în clinchetele căruia mieluşeii lui cutreierară târlele. S-a ridicat şi a cerut să-1 miroasă. Avea iz bun, şi el l-a lins uşor. Aşijderi a mirosit nuieluşa împodobită a sorcovei: nu i-a plăcut, florile n-aveau miresme de munte. Izul lor aducea cu cărţile purtate de copii la subţioară, când soseau la şcoală şi el sărea să-i miroasă. A fost şi de Bobotează cu cioporul întreg. E drept că n-a intrat în biserică. Dar a mers cu alaiul până la malul apei unde s-a sfinţit crucea. I-a trebuit apoi multă caznă până să adune mieluşeii lui, care se încurcau pe alunecuşul de gheaţă. A fost nevoie să-1 ajute şi baci învăţător. Urmă apoi cealaltă jumătate de iarnă, de data asta cu zăpezi înalte şi troiene până la brâu. Dracii de copii se vârau în ele şi-1 strigau să-i găsească. El intra bărbăteşte în omătul pufos, râcâia cu labele, îi scormonea, îi înhăţa cu colţii de sumane şi-i scotea din găuri în hazul tuturor. Acum se lăsa întuneric devreme şi cădea noaptea până-i astâmpăra pe la casele lor. Dar s-a dus şi iarna. Curând, Paştele a luminat satul, gătit şi văruit de sărbătoare, în toate zilele vacanţei copiii au venit să-1 ia seara la denii, ziua la câmp, unde se jucau pe iarba proaspătă. Copiii îi culegeau flori, i le făceau mănunchi şi i le dau în gură. El le lua între dinţi şi umbla aşa cu ele un timp, ca să le facă plăcere. După ce osteneau, se aşezau jos şi-1făceau pe Ciobănilă domn învăţător. El sta în şezut şi-i asculta. Rând pe rând, treceau în faţa lui şi-i spuneau poezii ori alte lecţii. Când greşea unul sau se încurca, ceilalţi făceau semn câinelui, care îi punea prostului notă rea, adică îi da brânci cu capul şi-1 rostogolea în iarbă. Râdeau toţi şi râdea şi el cu coada. De Sf. Gheorghe un copil i-a adus să vadă o pereche de miei priori. Ciobănilă i-a mirosit lung şi amănunţit. Izul de oaie adevărată îi deşteptă afunde aduceri-aminte cu aleanuri adormite, care îl tulburară. Se mai adăuga vremea, cu unduiri de adieri sosite din pajişti, cu cer albastru ca munţii şi izuri încâlcite abătute din toate părţile pământului, care-l îmboldeau cu ghesuri nedesluşite -fără pace - nu se schimbă însă. Rămase acelaşi străjuitor credincios al târlei şi al mieilor omeneşti, şi mai ales al baciului nou. Atât că aproape nu mai dormea noaptea. Sărea necontenit, ieşea din curte, scruta bezna, ulma vântul şi, plin de o mare nelinişte, de o ciudată presimţire, nu se mai culca. Aştepta... Aştepta ceva de dincolo de rosturile obişnuite ale zilelor de aici... Mocnea în el o scânteioară de nădejde, necunoscută, în jurul căreia alergau şi se grămădeau toate minţile în simţirile lui de până atunci. Într-un revărsat de zori i se năluciră zvonuri de tălăngi. Ascuţi auzul... Veneau de departe, de către vale, şi urcau. O undă de vânt le şterse. Se puse jos: pământul nu-i împărtăşi nici o veste din coaja lui. Iar se sculă şi se ciuli tot... încorda până la durere auzul, şi prin cleştarul văzduhului trezit de întâiele albe pâlpâiri ale luminii, suna, ca dintr-un fund pierdut de codru, talanga cu glas argintiu de la gâtul lui Florin, berbecul trufaş cu care avusese râcă veche la stână. Încremeni în ascultare: încet-încet, se slomneau şi celelalte acioaie, una de la grumazul oii năzdrăvane, care scăpase singură din gura lupului, alta de la gâtul lui Foltea, urecheatul burtos pe spinarea căruia îl cocoţase baciul când, bolnav, nu-1 mai ţinuse picioarele. Mai aşteptă... Un lătrat: al lui Lăbuş, starostele câinilor turmei... Şi nu se mai îndoi; nu mai pregetă... Eraadevărat!... Tot culcuşul de amăgiri în care pribegia îl silise să-şi facă popas se spulberă... Mieii cei noi, baciul lor, târla cea mare şi albă? Piedici, peste care sare cum a sărit cu lanţul de gât orice poartă ce i-a stat în cale spre ai lui... Fără să mai cate înapoi, o luă la goană înaintea lor, pe drumul aşternut cu umbre de rouă şi lumini, şi zbucni deodată, ca din pământ, drept în miezul turmei. Sări pe pieptul baciului şi-şi rezemă capul de inima omului, care-1 îmbrăţişa şi-l primi cu ospăţ mare, ca la praznicul întoarcerii fiului pierdut.

Comentarii

Anonim
Mar, 02/07/2012 - 14:07
Voturi: 194

m-a ajutat foarte mult

Anonim
Joi, 02/09/2012 - 18:49
Voturi: 179

a fost frumos si distractiv si a fost de ajutor

Anonim
Dum, 03/11/2012 - 15:56
Voturi: 150

este forte frumoasa povestea

Anonim
Joi, 04/19/2012 - 14:36
Voturi: 117

mia fost de folos mersii:X

Anonim
Vin, 04/20/2012 - 15:07
Voturi: 106

a fost frumoss si mia fost de ajutor e uimitor cum un caine se ataseaza de o clasa din scoala

Anonim
Dum, 04/29/2012 - 13:41
Voturi: 116

o panarama am pierdut juma' de ora degeaba

Anonim
Vin, 08/31/2012 - 09:54
Voturi: 75

Cum sa nu-ti placa ? E foarte frumoasa Omule !

Anonim
Mar, 05/15/2012 - 17:19
Voturi: 106

foarte frumoasa povestea si mi-a prins bine

Lun, 05/28/2012 - 14:37
Voturi: 98

este atat de frumoasa povestea deoarece este plina de splendoare,frumusete si un caine exemplar cuminte,inteligent si frumosss...... va pwp vasdile dcin vrancea

Anonim
Lun, 06/04/2012 - 14:53
Voturi: 98

dragutz

Anonim
Joi, 06/07/2012 - 14:44
Voturi: 109

este cea mai frumoasa poveste pe care am citit-o.

Anonim
Sâm, 06/09/2012 - 12:42
Voturi: 118

cine mi poate da povestirea pana diseara?

Anonim
Sâm, 06/09/2012 - 16:02
Voturi: 110

rezumat frate rezumat

Anonim
Dum, 01/06/2013 - 15:42
Voturi: 56

Dar tu nu poti sa-l faci singur ?

Anonim
Vin, 06/15/2012 - 19:51
Voturi: 96

IMI PLACE CIOBANILA!!!e o poveste frumoasa si dragutza dar am o intrebare:Am de facut fise de lectura si printe ele se afla si Ciobanila.Mi se pun urmatoaele intrebari:Care sunt trasaturile specifice textului,Care este mesajul textului si nu stiu unde sa caut!!V Va rog ajutati-ma!!

Anonim
Vin, 09/14/2012 - 13:02
Voturi: 69

o pavete lunga..nu ma impresionat asa de tare.....e frumi cat de cat dar ma rog eo ant in clsa VI-a dar nu mia placut povestea~Voua?

Joi, 05/23/2013 - 15:29
imaginea utilizatorului Madana
Voturi: 65

Cum sa-ti placa daca abia stii sa citesti. Se vede dupa cum scrii!

Anonim
Dum, 01/05/2014 - 13:13
Voturi: 22

Și eu sunt clasa a VI-a și m-a impresionat povestea foarte mult (bine,n-o citeam dacă nu o aveam pentru fișa de lectură). Pe pariu că tu nu ai avut niciodată vreun câine pe lângă școală care să le fie drag tuturor ,cum îl avem noi pe..Hot-Dog . E un burlan d-ăla mic cu picioare,dar ne e foarte drag și e cuminte și ascultător...
Revenind la Ciobănilă,există și povești MAI lungi de atât . Ca și acele ”benzi desenate șmechere” de câte 100 de pagini,pe care cred că le frecventezi...

Bine,acum fiecare cu părerea lui,dar nu înțeleg ce nu-ți place la poveste :|

Anonim
Dum, 09/16/2012 - 10:46
Voturi: 63

sa vedem cinei destul de destept sami faca pe loc un rezumat de nota 10?

Anonim
Joi, 11/08/2012 - 16:23
Voturi: 71

Foarte fumoasa povestea nota 10 cu felicitari!

Anonim
Lun, 11/12/2012 - 00:12
Voturi: 76

mia placut povestea mo ajutata sa trec testula romana acm in a 5 din intrebari am luat 10 !!!!! :-* ;]] :****

Anonim
Dum, 11/18/2012 - 14:18
Voturi: 65

sunt clasa a-3-a si mi-a luat 2 ore sa il citesc dar a meritat.
A si mai am o intrebare:ce se intampla cu scoala si cu invatatorul,daca stai sa te gandesti este un final trist(el pleaca de la copii si invatatorul care il iubea asa de mult):(

Anonim
Mie, 11/21/2012 - 16:53
Voturi: 47

am luat nota 10

Anonim
Mie, 11/21/2012 - 16:55
Voturi: 65

nota 11 bv!!!

Anonim
Mie, 12/05/2012 - 20:39
Voturi: 56

M-a ajutat foarte tare pentru ca trebuia sa scriu figuri de stil si sa-l comentez. Dar a fost si foarte frumos, mesajul transmis si finalul fericit ! :)

Anonim
Mie, 12/12/2012 - 22:32
Voturi: 65

Aceasta poveste mi-a amintit de Toto(fostul meu caine)...R.I.P Toto T^T
P.S. A fost o lectura interesanta :D

Anonim
Dum, 01/06/2013 - 15:41
Voturi: 63

M-a ajutat foarte mult,multumesc !

Anonim
Joi, 01/17/2013 - 16:51
Voturi: 69

cum fac rezumate?

Anonim
Joi, 02/14/2013 - 21:32
Voturi: 49

Este toata povestea ????

Anonim
Dum, 02/17/2013 - 19:29
Voturi: 47

A fost o poveste frumoasasa ! Nota 10 + pt ea! ;)

Anonim
Joi, 03/07/2013 - 11:25
Voturi: 56

e super tare dar e lunga de tot

Anonim
Mar, 03/26/2013 - 16:19
Voturi: 54

mi-a fost de ajutor foarte mare chiar am luat si o nota mare.

Anonim
Vin, 06/14/2013 - 08:12
Voturi: 57

Ce Naspa =[[
E lunga si mai trebuie sai fac si un comentariu...La cum o vad as face vreo 5 pagini

Anonim
Mar, 10/29/2013 - 11:51
Voturi: 24

frumoasa poveste.impresionant devotamentul lui samson.

Anonim
Lun, 11/04/2013 - 17:54
Voturi: 29

A fost un text frumos şi merită de citit!Nota 10+++

Anonim
Mie, 12/04/2013 - 15:23
Voturi: 27

nu mia placut de loc textul nu e clar de loc ce e scris nustiu cine la scris dar nici nu vreau sal citesc pentru ca nu inteleg nimic din el


Adaugă comentariu nou

Designed by: criserb.com